Poluarea mediului

Poluarea reprezintă contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și mediul în care trăiesc). Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al cauzelor naturale cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante provine din activitățile umane

Sunt două categorii de poluanți:

• Poluanții biodegradabili sunt substanțe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în proces natural. Acești poluanți devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună.

• Poluanții nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze acești poluanți din mediu. Compușii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretan , dioxine, bifenili policlorurați și materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare și pot să urce în lanțul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compușilor toxici pot să se depună pe suprafața plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Un pește mic care se hrănește cu aceste plante acumulează o cantitate mare din aceste toxine. Un pește mai mare sau alte animale carnivore care se hrănesc cu pești mici pot să acumuleze o cantitate mai mare de toxine. Acest proces se numește „bioacumulare”.
  
  Acțiunea umană asupra atmosferei Pământului poate lua multe forme și a existat de când oamenii au început să utilizeze focul pentru agricultură, încălzire și gătitul alimentelor. În timpul Revoluției Industriale (sec.XVIII si XIX), poluarea aerului a devenit o problemă majoră.
  
  

  Poluarea aerului
  POLUAREA AERULUI
  
  Poluarea urbană a aerului este cunoscută sub denumirea de „smog”. Smogul este în general un amestec de monoxid de carbon și compuși organici din combustia incompletă a combustibililor fosili cum ar fi cărbunii și de dioxid de sulf de la impuritățile din combustibili. În timp ce smogul reacționeaza cu oxigenul, acizii organici și sulfurici se condensează sub formă de picături, întețind ceața. Până în secolul XX smogul devenise deja un pericol major pentru sănătate.
  Un alt tip de smog, cel fotochimic, a început să reducă calitatea aerului deasupra orașelor mari cum ar fi Los Angeles în anii '30. Acest smog este cauzat de combustia în motoarele autovehiculelor și ale avioanelor a combustibilului care produce oxizi de azot și eliberează hidrocarburi din combustibilii "nearși". Razele solare fac ca oxizii de azot și hidrocarburile să se combine și să transforme oxigenul în ozon, un agent chimic care atacă cauciucul, rănește plantele și irită plămânii. Hidrocarburile sunt oxidate în substanțe care se condensează și formează o ceață vizibilă și pătrunzătoare.
  Majoritatea poluanților sunt eventual "spălați" de către ploaie, zăpadă sau ceață dar după ce au parcurs distanțe mari, uneori chiar continente. În timp ce poluanții se adună în atmosferă, oxizii de sulf și de azot sunt transformați în acizi care se combină cu ploaia. Aceasta ploaie acidă cade peste lacuri și păduri unde poate duce la moartea peștilor sau plantelor și poate să afecteze întregi ecosisteme. În cele din urmă, lacurile și pădurile contaminate pot ajunge să fie lipsite de viață. Regiunile care sunt în drumul vântului care bate dinspre zone industrializate, cum ar fi Europa și estul Statelor Unite și Canadei, sunt cele mai afectate de ploi acide. Ploile acide pot să afecteze și sănătatea umană și obiecte create de oameni; ele dizolvă încet statui istorice din piatră și fațade din Roma, Atena si Londra.
  Una din cele mai mari probleme cauzate de poluarea aerului este încălzirea globală, o creștere a temperaturii Pământului cauzată de acumularea unor gaze atmosferice cum ar fi dioxidul de carbon. Odată cu folosirea intensivă a combustibililor fosili în secolul XX, concentrația de dioxid de carbon din atmosferă a crescut dramatic. Dioxidul de carbon si alte gaze, cunoscute sub denumirea de gaze de seră, reduc căldura disipată de Pământ dar nu blochează radiațiile Soarelui. Din cauza efectului de seră se asteaptă ca temperatura globală să crească cu 1,4° C până la 5,8° C până în anul 2100. Chiar dacă această tendință pare a fi o schimbare minoră, creșterea ar face ca Pământul să fie mai cald decât a fost în ultimii 125.000 ani, schimbând probabil tiparul climatic, afectând producția agricolă, modificând distribuția animalelor și plantelor și crescând nivelul mării.
  Poluarea aerului poate să afecteze regiunea superioară a atmosferei numită stratosferă. Producția excesivă a compușilor care conțin clor cum ar fi clorofluorocarbonații (CFC) (compuși folosiți până acum în frigidere, aparate de aer condiționat și în fabricarea produselor pe bază de polistiren) a epuizat stratul de ozon stratosferic, creând o gaură deasupra Antarcticii care durează mai multe săptămâni în fiecare an. Ca rezultat, expunerea la razele dăunătoare ale Soarelui a afectat viața acvatică și terestră și amenință sănătatea oamenilor din zonele nordice și sudice ale planetei.
  Conform OMS (2009), circa 2 milioane de oameni mor anual doar din cauza poluării aerului, majoritatea în Asia
    POLUAREA APELOR
  Cererea de apă potabilă este în creștere continuă cât timp populația globului crește. Din anul 1942 până în anul 1990 preluarea apei potabile din râuri, lacuri, rezervoare și alte surse a crescut de patru ori. Din totalul apei consumate în Statele Unite în 1995, 39% a fost pentru irigație, 39% a fost pentru generarea de curent electric, 12% a fost folosită pentru alte utilități; industria și mineritul au folosit 7% și restul a fost folosită pentru animalele domestice și în scopuri comerciale.
  Apa menajeră, apa industrială și produsele chimice folosite în agricultură, cum ar fi îngrășămintele și pesticidele sunt principala cauză a poluării apelor. În Statele Unite, 37% din lacuri și estuare și 36% din râuri sunt prea poluate pentru practicarea pescuitului sau înotului în cea mai mare parte a anului. În țările în curs de dezvoltare, mai mult de 95% din apa menajeră este aruncată în râuri și golfuri, creând un risc major pentru sănătatea umană.
  Îngrășămintele chimice cum ar fi fosfații și nitrații folosiți în agricultură sunt vărsate în lacuri și râuri. Acestea se combină cu fosfații și nitrații din apa menajeră și măresc viteza de dezvoltare a algelor. Apa poate sa ajungă "sufocantă" din cauza algelor care sunt în descompunere și care epuizează oxigenul din ea. Acest proces, numit eutrofizare, poate cauza moartea peștilor și a altor forme de viață acvatice. La sfârșitul anilor '90 în apele dintre Golful Delaware și Golful Mexic au murit mii de pești din cauza dezvoltării unei forme toxice de alge numită Pfisteria piscicida. Se crede că motivul pentru dezvoltarea acestei specii toxice de alge a fost saturare și deșeurile urbane și industriale în lacuri și râuri.
  Eroziunea contribuie și ea la poluarea apelor. Pământul și nămolul duse de apă de pe dealurile defrișate, pământurile arate sau de pe terenurile de construcție pot să blocheze cursul apelor și să omoare vegetația acvatică. Chiar și cantități mici de nămol pot să elimine unele specii de pești. De exemplu, când defrișările îndepărtează învelișul de plante al versanților dealurilor, ploaia poate să ducă pământ și nămol în râuri, acoperind pietrișul din albia unui râu unde păstrăvii sau somonii își depun icrele.
  Pescăriile marine naturale suportate de ecosistemul oceanului sunt o sursă esențială de proteine, mai ales pentru oamenii din țările în curs de dezvoltare. Totuși, poluarea golfurilor amenință rezervele de pește care și asa sunt aproape epuizate din cauza pescuitului excesiv. În 1989, 260.000 barili de petrol s-au vărsat din petrolierul Exxon Valdezîn Strâmtoarea "Prince William" din Alaska, un vechi și bogat loc de pescuit. În 1999 s-au raportat 8.539 accidente petroliere în apele și în jurul apelor Statelor Unite, vărsându-se 4,4 miliarde de litri de petrol.
  
    POLUAREA SOLULUI 
  Solul este un amestec de materie din plante, minerale și animale care se formează într-un proces foarte lung, poate dura mii de ani. Solul este necesar pentru creșterea majorității plantelor și esențial pentru toată producția agricolă. Poluarea solului este acumularea de compuși chimici toxici, săruri, patogeni, sau materiale radioactive si metale grele care pot afecta viața plantelor și animalelor.
  Metodele iraționale de administrare a solului au degradat serios calitatea lui, au cauzat poluarea lui și au accelerat eroziunea. Tratarea solului cu îngrășăminte chimice, pesticideși fungicide omoară organisme utile cum ar fi unele bacterii, fungi și alte microorganisme. De exemplu, fermierii care cultivau căpșuni în California au dezinfectat solul cu bromură de metil pentru a ucide organismele care ar fi putut afecta căpșunii. Acest proces omoară fără discriminare chiar și organismele benefice și lasă solul steril și dependent de îngrășăminte pentru a suporta creșterea plantelor. În consecință, se folosesc tot mai multe îngrășăminte, ceea ce duce la poluarea râurilor și lacurilor în perioadele cu inundații.
  Irigația necorespunzătoare în zonele în care solul nu este drenat bine poate avea ca rezultat depozite de sare care inhibă creșterea plantelor și pot duce la lipsa recoltei. În anul 2000 î.e.n., orașele antice sumeriene de la sud de Valea Tigrului și Eufratului, în Mesopotamia, depindeau de bogăția recoltelor. Până în anul 1500 î.e.n., aceste orașe au intrat în colaps din cauza lipsei recoltei datorate salinității ridicate a solului. Aceeași problemă există azi în Valea Indusului din Pakistan, Valea Nilului în Egipt și Valea Imperială dinCalifornia.
  
  COMBATEREA POLUĂRII
  Din cauza multor tragedii ale mediului înconjurător, de la jumătatea secolului XX, multe națiuni au instituit legi cuprinzătoare proiectate pentru a repara distrugerile anterioare ale poluării necontrolate și pentru a preveni viitoarele contaminări ale mediului. În Statele Unite a fost creat Actul pentru Aer Curat (Clean Air Act - 1970) prin care se reduceau semnificativ anumite tipuri de poluare ale aerului, cum ar fi emisiile de dioxid de sulf. Actul pentru Apa Curată (Clean Water Act - 1977) și Actul pentru Apă Potabilă Curată (Safe Drinking Water Act - 1974) au stabilit norme pentru deversarea poluanților în ape și standarde pentru calitatea apei potabile. Actul pentru Controlul Substanțelor Toxice (Toxic Substance Control Act - 1976) și Actul pentru Conservarea și Recuperarea Resurselor (Resource Conservation and Recovery Act - 1976) au fost create pentru a supraveghea și controla deșeurile periculoase. După 1980 au fost create programe care alocau fonduri pentru curățarea celor mai contaminate terenuri de depozitare a deșeurilor. Aceste acte și alte câteva legi federale ale unor state individuale au ajutat limitarea poluării dar progresele au fost lente și au rămas multe probleme cu privire la zonele cu contaminări severe din cauza lipsei fondurilor pentru curățare și din cauza problemelor în aplicarea legilor.
  Înțelegerile internaționale au jucat un rol important în reducerea poluării globale. Protocolul de la Montréal cu privire la Substanțele care Distrug Stratul de Ozon (1987) a fixat date internaționale până la care să fie reduse emisiile de substanțe chimice, cum ar fi CFC, despre care se știe că distruge stratul de ozon. Convenția Basel pentru Controlul Transporturilor Internaționale ale Deșeurilor Periculoase și Depozitarea Lor (1989) servește ca punct de reper pentru reglementările internaționale ce se ocupă de transportarea deșeurilor periculoase și depozitarea lor.
  Din anul 1992 reprezentanții a mai mult de 160 de țări s-au întâlnit în mod regulat pentru a discuta despre metodele de reducere a emisiilor de substanțe poluante care produc efectul de seră. În 1997 a fost creat Protocolul de la Kyõto, chemând celelalte țări să adereze la el pentru a reduce până în anul 2012 emisiile de gaze cu 5% sub nivelul din 1990. Până la sfârșitul anului 2000 Protocolul de la Kyõto nu fusese încă ratificat; negociatorii încercau încă să ajungă la un consens în legătură cu regulile, metodele și penalitățile care ar trebui să fie folosite pentru a aplica tratatul.
  Regulamentul și legislația au dus la un considerabil progres în diminuarea poluării aerului și apelor în țările dezvoltate. Vehiculele din 1990 emit mai puțini oxizi de azot decât cele din 1970; centralele electrice ard acum mai puțini combustibili pe bază de sulf; coșurile industriale au acum filtre prin care se reduc emisiile și nu se mai folosește benzină cu plumb. Țările în curs de dezvoltare continuă să se lupte cu poluarea fiindcă nu au tehnologii pentru filtrare și curățare și trebuie să își mărească puterea economică, de cele mai multe ori cu costul poluării mediului. Problema este că țările în curs de dezvoltare atrag investitorii străini prin forța de muncă mai ieftină, materiale brute mai ieftine și mai puține restricții pentru substanțe poluante. Maquiladoras, uzine de asamblare de-a lungul graniței dintre S.U.A. și Mexic, pe partea mexicană, creează industrie și locuri de muncă pentru Mexic dar majoritatea lor aparțin unor corporații non-mexicane care au fost atrase de forța de muncă ieftină și de lipsa legilor cu privire la poluanți. Ca rezultat, această regiune de graniță, incluzând Rio Grande este una din cele mai poluate zone din America de Nord. Pentru a se evita dezastrele ecologice și sărăcia, țările în curs de dezvoltare necesită ajutor și tehnologie de la țările și corporațiile străine, participarea comunității în inițiativele de dezvoltare și crearea de reglementări mai aspre cu privire la poluare.
  Grupuri nonguvernamentale s-au format la nivel local, național și internațional pentru a combate problemele create de poluare din toată lumea. Multe din aceste organizații răspândesc informații și ajută oameni și alte organizații, care nu sunt implicate în procesul luării deciziilor. Rețeaua Acțiunii Pesticidelor răspândește informații tehnice cu privire la efectele pesticidelor asupra agricultorilor care le folosesc. O mișcare bine organizată de justiție pentru mediu s-a ridicat pentru a pleda pentru protecția echitabilă a mediului înconjurător. Greenpeace este o organizație activistă care concentrează atenția internațională asupra industriilor și guvernelor care contaminează terenul, apele sau atmosfera cu deșeuri toxice.
  Solul poate fi poluat :

  -direct prin deversări de deșeuri pe terenuri urbane sau rurale sau din îngrășăminte și pesticide aruncate pe terenuri agricole;

  -indirect, prin depunerea agenților poluanți ejectați inițial în atmosferă, apa ploilor contaminate cu agenți poluanți "spălați" din atmosfera contaminată

  
  

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

Contexul istoric : 

Revoluția română de la 1821 s-a integrat în mișcarile generale sociale și naționale care au zdruncinat continentul european de la vest la est, dar și dincolo de Oceanul Atlantic, în America Latină, la granița dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea. În toate aceste mișcări revoluționare se disting o serie de țeluri comune – libertate, independență și unitate națională – stimulate și promovate în toată lumea de Revoluția americană de la 1783 și de Revoluția franceză de la 1789, dar prezente și în Supplex Libellus Valachorum redactat deNicolae Ursu în 1784.

În sistemul Sfintei Alianțe, închegat în perioada postnapoleoniană a fost o încercare de restaurare a vechilor privilegii aristocratice și de conservare a sferelor de influență imperiale, care, în ciuda unor succese vremelnice, nu a reușit să stăvilească procesul de instaurare a noilor orânduiri liberale, concomitent cu trecerea de la economia de subsistență feudală la economia productivistă capitalistă. Toate mișcările revoluționare ale epocii au fost dominate de obiective sociale sau naționale, sau de o combinație a acestora: abolirea structurilor feudale, înlocuirea autorității absolute a monarhului și a aristocrației, bazată pe religie, prin autoritatea legii, votată într-un parlament, câștigarea independenței și înfăptuirea unității naționale pentru popoarele supuse dominațiilor imperiale sau coloniale^[1].

Mișcarea de eliberare a românilor s-a desfășurat în condițiile în care lupta popoarelor balcanice subjugate încă de Înalta Poartă căpăta un nou avânt: sârbii reluau lupta sub conducerea lui Miloș Obrenovici I, grecii din Peloponez și din insulele Mării Egee luptau pentru independență în 1821, eliberând întreaga Moree (cum i se spunea uneori Peloponezului), Eteriștii se pregăteau să declanșeze marșul spre Dunăre, în teritoriile locuite de bulgari se înmulțeau formele de nesupunere active și lua amploare fenomenulhaiduciei, iar albanezii se ridicau la luptă, alăturându-se Eteriei sau sprijinind cu voluntari revoluția lui Tudor Vladimirescu. Războaiele napoleoniene și războiul ruso-turc din 1806 –1812 a influențat într-o anumită măsură, în special din punct de vedere militar, revoluția română de la 1821.

În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statutul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației. Efectele dezastruoase ale domniilor unora dintre fanarioți au fost în contrast cu realizările și proiectele altora, ca în cazul domniilor lui Constantin Mavrocordat (care a abolit iobăgia în 1746 în Muntenia și în 1749 în Moldova) sau a lui Alexandru Ipsilanti (care a încercat să reformeze legislația și să introducă salarizarea funcționarilor publici, într-un efort de stopare a folosirii din fondurile publice a unor sume exagerate pentru întreținerea administratorilor – greci sau păteni – în condițiile în care, în acea perioadă, se ajunsese să fie mai profitabil să deții o funcție oarecare decât să ai moșii). Introducerea codului de legi relativ modern ale lui Ipsilanti, Pravilniceasca Condică, a fost primită cu rezistență îndârjită de boieri. La începutul secolului al XIX-lea, datorită exploarării și jafului, condițiile de viață deveniseră extrem de precare, locuitorii de la sate fiind „reduși la ultima extremitate a celei mai spăimântătoare mizerii”^[2] Corupția era generalizată și fără limite, „toate dregătoriile, de la prima până la cea din urmă” erau „cumpărate cu bani”^[3]. Cumpărarea domniilor costa enorm. De exemplu, Mihail Șuțu a plătit 3 milioane de piaștri, iar domnul Ioan Gheorghe Caragea, care plătise 8.000 de pungi cu galbeni pentru ocuparea tronului, a vândut 4.762 de titluri boierești, pentru care a obținut aproximativ 20 de milioane de piaștri.^[4] În visteria domnului intrau diferitele taxe indirecte, precum cele ale vămilor sau ale ocnelor de sare. Visteria statului era alimentată în principal dintr-un impozit personal achitat de către toți bărbații țării de peste 16 ani, dar era permisă scutirea boierimii și clerului. Abuzurile administrației locale făceau ca până la jumate din populația țării plătitoare de impozite să fie scutită de contribuție. Restul contribuabililor erau siliți să plătească prin intermediul celor mai brutale metode. Singura soluție care se putea întrevedea nu era decât înlocuirea prin forță a factorilor care generau criza economico-politică și națională. În epocă, consulii puterilor străine prezenți în Muntenia și Moldova trimiteau rapoarte îngrijorătoare despre criza din Principate, dar și despre starea de spirit foarte tensionată de aici. Consulul Franței afirma într-o notă din 1816 ca „poporul așteaptă cele mai mari binefaceri de la o revoluție pe care o crede apropiată și pe care o așteaptă”^[5], iar consulul britanic adăuga și el într-un raport că „nu există pe lume un popor mai asuprit de un guvern despotic și mai strivit de biruri și de angarale decât țăranii din Moldova și Muntenia”.^[6]

La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale.

Programul  revolutiei: 

Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamația de la Padeș și Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamațiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie și alte scrisori și declarații ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale și politice și să asigure accesul țării la un statut de mai largă independență.

În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituții românești), se proclama că „în folosul a toată obștea” să fie instaurată o viață politică și administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile...” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan și garantate de Austria și Rusia. Domnul, care rămânea în continuare să fie numit de puterea suzerană – Imperiul Otoman – trebuia să conducă țara, respectând acest act, care ținea locul unei constituții, în unire cu „Adunarea norodului”, în timp ce Tudor, „ales și hotărât de întregul popor român”, urma să exercite guvernarea efectivă. Numirile în toate dregătoriile mari și mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se facă pe viitor numai prin „alegerea și voința a tot norodul”, numai dintre cei potriviți pentru respectivele slujbe și în mod obligatoriu din rândurile celor „pământeni și patrioți”. Funcționarii urmau să numai fie numiți fără „dare de bani”, astfel încât „caftane cu bani să înceteze cu totu[l] a se mai face, ci numai după slujbă”. Se cerea de asemenea desființarea tuturor categoriilor de scutiți de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să lipsească cu totul”. Aparatul administrativ trebuia redus la strictul necesar, urmând să fie desființate toate organele socotite „jăfuitoare”: Hătmănia Divanului, Vornicia Capitalei, Spătăria cea mare, etc.

„Cererile...” prevedeau și o reformă a justiției, prin desființarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voința a tot norodul”. Învățământul, care trebuia să cuprindă întreg „tineretul națiunii roe” indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu și gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desființarea vămilor interne și reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viața economică.

În ceea ce privește țărănimea, se pare că din considerente tactice, Tudor Vladimirescu având nevoie de sprijinul boierilor „făgăduiți”, dar fiind atent și la reacțiile imperiilor vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi dus la împropietărirea țăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcașilor pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedați în timpul domniei lui Ioan Gheorghe Caragea. Proclamația din 23/4 martie făcea cunoscută „zdrobirea și încetarea vericăruia jăf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce [...] v-au supt sângele” și anunța o „mare ușurință” în ceea ce priveau „toate celelalte dări și orânduieli”, măsuri care trebuiau să aducă la „scăparea robiei întru care v-ați aflat până acum”.^[7] În lupta pe care urma să o poarte, el avea nevoie de sprijinul boierimii, singura forță politică recunoscută de Imperiul Otoman și de celelalte puteri, capabilă să-i susțină demersurile diplomatice. Tudor a făcut de la început o deosebire între boierii pământeni și aceia care erau susținătorii și beneficiarii regimului fanariot. Cu toate acestea, încă de la începuturile revoluției, el a proclamat împărțirea „averilor rău agonisite”.

Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea unei armate naționale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile lor” și 200 de arnăuți.

Experiențele ultimilor decenii au impus acțiuni bine cumpănite pentru a nu stârni reacțiile marilor puteri europene, pentru a nu provoca represaliile otomane sau declanșarea unor lupte între armatele străine pe teritoriul Munteniei. Linia politică externă adoptată de Tudor Vladimirescu era aceea de a nu da Porții niciun motiv să-i justifice intervenția armată. Aparenta lipsă de ostilitate față de puterea suzerană, tonul prevenitor al „arzmagazarurilor” trimise la Istanbul, tratativele duse cu pașalele de la Dunăre trebuie înțelese din această perspectivă. Documentele rămase din timpul revoluției reiau ca un laitmotiv necesitatea ca Imperiul Otoman să nu se amestece în treburile interne ale țării. De fapt, cererea de înlocuire a domnilor fanarioți era în sine o reconsiderare a pozițiilor Porții.

O dezvoltare nouă a evenimentelor a apărut după intrarea în acțiune a Eteriei și după dezavuarea oficială de către țarul Alexandru I al Rusiei a mișcării grecești și a celei românești.

În ceea ce privește relațiile cu celelalte provincii românești, Tudor îndemna Divanul să coopereze cu frații de dincolo de Milcov, ca „fiind la un gând și la un glas cu Moldova, să putem câștiga deopotrivă dreptățile acestor prințipaturi, ajutorându-se unii pre alții”

Pregătirea  revoluției   și  adunarea  norodului :

Dacă în ceea ce privește înlăturarea domnior fanarioți consensul tuturor claselor și păturilor sociale era asigurat, în ceea ce privește alte prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aștepta la opoziția marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri, dar și pentru a asigura forța militară necesară apărării țării, el s-a grăbit să asigure reorganizarea armatei naționale. Tudor a luat legătura cu șefii mișcării antifanariote dar și cu elementele mișcării Eteria, care plănuia o amplă mișcare împotriva Imperiului Otoman. S-a așteptat momentul potrivit pentru declanșarea mișcării revoluționare romanești. Acesta a fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea domnitorului fanariot Alexandru Șuțu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu boierii din „partida națională”, în frunte cu Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme [...] pentru obștescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoțite de cele de ordin militar. Încă din 1815, Tudor își făcuse cunoscute planurile de creare a unei armate naționale cu care,

„numai cu pandurii țării, făr’ de niciun ostaș străin, voi face de a nu se mișca o iarbă din pămantul țării””

 prin care el respingea practic orice pretenție viitoare a Porții de asigurare a siguranței granițelor principatului. Recrutările pentru viitoarea armată națională începuseră cu mult timp înainte de izbucnirea revoluției. De recrutări s-au ocupat căpitanii de panduri bine cunoscuți în satele oltenești, tot ei ocupându-se și de crearea unor depozite de arme și muniție.

Ce a schimbat iluminismul în mentalitatea româneascã?

Iluminismul este o mişcare ideologicã şi filozoficã, cu importante consecinţe culturale, sociale şi politice, caracterizatã printr-un vãdit cult al raţiunii, ştiinţei şi umanismului, manifestat în întreaga Europã a secolului al XVIII-lea. Prin iluminism se atacã fundamentele absolutismului în viaţa politicã, pe cele ale dogmatismului în ştiinţã şi religie, introducându-se o perspectivã mai criticã şi sistematicã, în ciuda mecanicismului sãu uşor rudimentar, care cautã sã articuleze toate cunoştinţele despre lume şi societate într-o singurã construcţie echilibratã şi sinteticã.

Un nou curent

Expresia caracterului raţionalist-sintetic o constituie Enciclopedia francezã, publicatã între 1751 şi 1780 sub redacţia lui Diderot şi d’Alembert. Se contureazã idea cã omul deţine supremaţia în univers şi are capacitatea infinitã de a progresa. Acesta se elibereazã de obscurantism şi postulate dogmatice opresive, descoperind religia naturalã şi dreptul bazat pe ideea de libertate şi proprietate, temelia societãţii contractuale, politica naturalã. Fãcând uz de puterea cvasiabsolutã a raţiunii, iluminismul are o nuanţã dominantã practicã, didacticã şi educativã. Iluminismul corespunde concepţiei kantiene de ieşire din imposibilitatea de a utiliza eficient propriile facultãţi intelectuale. În filozofie se cautã un sistem ideal de guvernare, în literaturã se cautã cãile optime de formare a omului social si moral. 

Iluminismul este aşadar ideologia dominantã a secolului al XVIII-lea. Noua ideologie oglindeste nãzuinţele forţelor sociale dornice de progres, potrivnice vechilor rânduieli. Ideile iluministe vor patrunde cãtre sfârşitul veacului şi în ţãrile române: prin filiera italo-austriacã în Transilvania, unde cãrturarii vin în contact cu varianta preocupatã de rolul educaţiei, de rãspandirea cãrţilor, de întemeierea şcolilor publice şi prin filiera greacã sau rusã în Ţara Romaneascã şi Moldova, unde se dezvoltã o apropiere faţã de iluminismul francez de facturã preponderent filozoficã. Generic cunoscut sub denumirea de Şcoala Ardeleanã, reprezentat mai ales de filologi şi istorici, dar şi prin unicul mare scriitor al epocii, Ioan Budai-Deleanu, iluminismul transilvan a avut rolul de a resuscita spiritul national. Fundamentele revendicãrilor seculare ale naţiunii române sunt induse de ideile dreptului natural, contractului social bazat pe egalitate, libertate individualã şi suveranitate nationala.

Ce se modificã şi ce rãmâne? 

Curentul a modificat doctrinele politice şi gândirea tradiţionalã despre poziţia omului în univers, dar “viaţa culturalã şi intelectualã româneascã a avut o dinamicã proprie”[1] prin se care se contureazã o direcţie specificã a iluminismului european in principate. Întâlnirea cu Europa Occidentalã le-a dat posibilitatea sã-şi dea seama de constrastul izbitor între modul sãu de viaţã şi existenţa lor înapoiatã. O caracteristicã a iluminismului românesc a fost preocuparea pentru problemele specifice ale societãţii. Astfel, ideile sale erau un mijloc de a atinge scopuri practice pentru boieri şi clerul înalt. Ideile de dragul ideilor nu reprezentau o atracţie întrucât ţãrile române se confruntau cu permanenta ameninţare a dominaţiei politice şi culturale strãine, a cãrei înlãturare a acaparat toate energiile.

Printre trãsãturile distinctive ale iluminismului românesc putem enumera: lipsa anticlericalismului, pentru cã Biserica avea un rol primordial în viaţa publicã şi asigura servicii sociale indispensabile; laicizarea treptatã a culturii simultanã unei mişcãri de renaştere spiritualã sub oblãduirea lui Paisie Velicicovschi, totuşi Biserica cedeazã rolul de conducere intelectualã; prezenţa religiei în scrierile laice, dar mai mult ca o formalitate, deoarece se milita pentru primatul raţiunii şi antropocentrism.

Intelectualii români s-au implicat într-un “proces de autocunoaştere, care le-a dat o mai înaltã conştiinţã naţionalã şi o nevoie nestãpânitã de a-şi defini locul în Europa”[2]. Ei examineazã sistemul de valori pe care se întemeiau societatea si politica, atacând chiar stâlpii: boierii, consideraţi parazitari chiar de Mihail Sturdza, înaltul cler, dar nu s-a ajuns pânã la cererea abolirii rangurilor sau înlocuirea Bisericii tradiţionale, ci doar la o reformã instituţionalã. Criticile acerbe erau îndreptate şi împotriva suzeranitãţii otomane şi administraţiei fanariote, care au provocat dezordine în treburile publice şi au deformat sufletul masei populaţiei.

Ce se doreşte?

Se dorea întemeierea noilor instituţii pe baze teoretice ferme şi s-a acordat atenţie sporitã începuturilor şi evoluţiei societãţii civile. Se accepta ideea contractului social, dar fiind formulate foarte general, identificarea originii împrumutului este dificilã. Ideea oricum cunoaşte o largã raspândire în hrisoave domneşti şi documentele programatice de la 1821. 

Gândirea iluministã este completatã de suflul revoluţionar francez. În aplicarea revoluţiei la propriul cadru istoric, boierii români au distins epoca de aur, argint şi bronz, ultima treaptã a decadenţei fiind asociatã fanariotismului. Boierii şi intelectualii priveau însã cu optimism spre viitor, convinşi fiind cã odatã îndepãrtatã dominaţia strãina, se va putea construi o societate modernã.

Boierii pe de altã parte, tindeau sã creadã cã propria lor clasã e forţa motricã a întregii ţãri. Totuşi, aceştia nu erau indiferenţi faţã de celelalte clase, aprobând abolirea iobãgiei, dar nu aveau un plan bine elaborat de rezolvare a racilelor economice şi sociale. Adevarata vocaţie a scriitorilor boieri era gândirea politicã. Alcãtuind proiecte de reformã constitutionalã şi administrative de o mare originalitate, ei nu au renunţat însã la prejudecãţile de clasã. Majoritatea pleda pentru absolutismul luminat. Aveau puţine speranţe ca o guvernare luminatã sã fie introdusã în principate atâta vreme cât acestea erau sub administraţie strãinã. O idee era şi cea a monarhiei constituţionale, adicã un simplu sfat boieresc ce ar fi limitat puterea domnitorului, dar şi cea a unei republici, din acelaşi considerent de asigurare a predominãrii clasei boiereşti. Un exemplu cuprinzãtor prin caracterul sãu reprezentativ este proiectul republicii aristo-democraticeşti din 1802 al lui Dimitrie Sturdza.

Individ vs. Colectiv

Schimbarea de mentalitate se reflectã şi în preocuparea pentru drepturile individuale. “Un astfel de punct de vedere venea în contradicţie cu preocuparea aproape exclusivã a legislaţiei româneşti în privinţa drepturilor colective, o poziţie evidentã în atitudinea faţã de proprietate”[3]. Bunãoarã, în Sobornicescul Hrisov legea a fost definitã ca instrument de garantare a proprietãţii private (1785), idee punctatã şi mai bine de cãtre Codul Callimachi din 1817, avansând concepţia iluministã cã dreptul la proprietate e un drept absolut.

Spiritul de toleranţã a crescut prin neglijarea datinilor religioase şi creşterea spiritului laic în rândurile celor educaţi. Opoziţia fata de Islamism şi catolicism avea oricum raţiuni practice, fiind asociatã cu extinderea influentei politice şi economice otomane şi austriece. Codul Callimachi menţioneazã însã cã apartenenţa religioasã nu afecta drepturile individuale.

Intelectualitatea secolului al XVIII-lea se preocupa şi de legarea trecutului cu prezentul, fiind atrasã din ce in ce mai mult de ideea de naţiune. Conştiinţa etnicã era în curs de definire, deşi nu s-a realizat o doctrinã coerentã asupra naţiunii şi independenţei acesteia. Izvoarele acesteia erau tradiţia bizantin-ortodoxã şi originea romanã, ultima componentã cãpãtând un rol tot mai pregnant în lupta pentru stimularea renaşterii naţionale şi împlinirea revendicãrilor politice. Chesarie din Râmnic, Naum Râmniceanu sau Dinicu Golescu considerau originile române o modalitate de reintegrare în istoria europeanã si contrastau vremurile glorioase cu prezentul fanariot decadent.

Naţional şi European

Se contureazã totodata viziunea asupra Principatelor ca parte a Europei, care a fost slujita de acestea împotriva tãvãluglui otoman, de accea regimul fanariot era perceput ca o rupturã cu Europa. Imaginea sa era ascociatã cu aceea a unei lumi luminate, cu o bunãstare fondatã pe ştiinţã şi educaţie, cu un izvor de cunoaştere,  cum considera Gavriil Callimachi înca din 1733. Se sublinizã din ce in ce mai mult ideea cã structurile unei civilizaţii orientale nu pot asigura progresul unui popor european. 

Acolo unde se mai menţineau dominaţia strãinã şi exploatarea socialã şi naţionala, iluminismul pãrãseşte cosmopolitismul şi trece în slujba conturãrii ideologiei naţionale pentru obţinerea emancipãrii popoarelor. Originea romanã, continuitatea pe teritoriul naţional, unitatea etnicã şi lingvisticã sunt coordonate majore ale activitãţii istorice şi filologice din aceastã perioadã. Bogata cercetare poate fi exemplificatã prin lucrarile lui Samuil Micu şi Gheorghe Şincai (Elementa linguae daco-romanae sive valahicae), Petru Maior (Istoria pentru începuturile românilor în Dacia) sau Ioan Budai-Deleanu (De originibus populorum Transylvaniae), reprenzentanţii Şcolii Ardelene. Lor li se datoreazã continuarea ideilor istorice ale cronicarilor, dezvoltarea conştiinţei în privinta originii etnice comune şi a unitãţii de neam şi limbã, stimularea studiului istoriei înţelese ca disciplinã fundamentalã, culturalizarea prin stimularea învaţãmântului, traducerea cãrţilor fundamentale din cultura europeanã, necesitatea introducerii alfabetului latin.

Ideile iluministe sunt artistic sintetizate în Ţiganiada lui Deleanu, epopee eroi-comico-satirica, în care poetul exploreazã diversele conflicte generate de mentalitãtile unei colectivitãţi umane incompatibile cu organizarea socialã, refractare sacrificiului pentru o cauzã îndepartatã. Dupa modelul clasic francez, Budai-Deleanu satirizeazã societatea feudalã cu toate instituţiile şi defectele ei morale, fixând trãsaturile umane într-o viziune caricaturizanta, şi demonstreazã totodatã virtuţile poetice ale limbii române.

La fizică " Temperatura . Scări de temperatură . "

Experimental se constată  că  starea de încalzire a unui gaz  este determinată de mișcarea  de agitație  termică  a moleculelor lui. În urma ciocnirilor dintre ele se stabilește o stare de echilibru , țn care numărul  moleculelor cu valorile vitezelor cuprinse într-un anumit interval este constant .
 Această stare este caracterizată  de un alt parametru  macroscopic foarte important , numit temperatură .
 Scara de temperatură Rankine este o scară termodinamică de temperatură, denumită după fizicianul și inginerul englez William John Macquorn Rankine, cel care a propus-o în anul 1859.

Unitatea de măsură pentru temperatură pe această scară este gradul Rankine cu simbolul °R^[1] (sau °Ra dacă este necesară deosebirea ei de gradul Rømer sau Réaumur ). Originea scării Rankine, ca și a scării Kelvin este temperatura zero absolut, dar gradul Rankine este definit ca egal cu un grad Fahrenheit, la fel cum gradul Celsius este unitatea de măsură adoptată pe scara Kelvin. Temperatura −459.67 °F este egal exact cu 0 °R.

Scara de temperatură Rankine are o utilizare restrânsă, fiind folosit pentru exprimarea temperaturii pe scara termodinamică în anumite domenii inginerești în SUA și Canada .^[2]Lumea științifică, inclusiv din SUA și Canada utilizează în primul rând kelvinul.^[2] National Institute of Standards and Technology nu recomandă folosirea gradelor Rankine în publicațiile NIST .^[1]

Câteva din temperaturile remarcabile, exprimate pe scara Rankine și alte scări uzuale sunt prezentate în tabelul următor.

	kelvin	Celsius	Fahrenheit	Rankine
Zero absolut (prin definiție)	0 K	−273.15 °C	−459.67 °F	0 °R
Punctul de topire al gheții[3]	273.15 K	0 °C	32 °F	491.67 °R
Punctul triplu al apei (prin definiție)	273.16 K	0.01 °C	32.018 °F	491.688 °R
Punctul de fierbere al apei[4]	373.1339 K	99.9839 °C	211.9710 °F	671.641 °R

Diagramă comparativă pentru diverse scări de temperatură[modificare | modificare sursă]

În anul 1848 , fizicianul  englez William Thomson (1824-1907) a introdus în fizică scara termodinamică a temperaturilor , numită și scara termodinamică a temperaturilor , numită și scara  Kelvin . Temperatura  măsurată de la zero  absolut se numește temperatură absolută . 

Prima locomotivă cu aburi ( G.Stephenson, 1814)

Revoluția industrială  a  însemnat  trecerea de la  sistemul manual de producție , bazat pe munca fizică a omului , la sistemul dominant de producția mecanizată , diviziunea muncii ,  fluxul  liber de capital  și urbanizare . Transporturile beneficiază  de o reușită  introducere a motorului cu aburi . Locomotiva inventată de George Stephenson putea să atingă  viteza de 30 km/ oră , iar rețeaua de cale ferată  se extinde  rapid în Anglia, apoi în Belgia , Franța ,Germania ,SUA și Rusia                        În anul 1814  inginerul George Stephenson ralizează prima locomotivă cu aburi "Blucher''  destinată  căilor ferate . Pe 25 iulie este efecuată prima probă , iar pe 27 ulie locomotiva parcurge 6 km remorcand un tonaj de 30 tf .Modelul unei locomotive cu abur este compusă dinrt-un cazan ce este incălzit de cărbuni .
Mișcarea circulară  a roții  este dată  de pistonul dirijat de presiunea vaporilor de apă . Viteza  unei locomotive cu aburi este asemănătoare cu cea a unei trăsuri trase de cai .
Din această  cauză erau folosite în uzine și industrie . G.Stephenson atinge viteza de 48km/h cu locomotiva ,, The Roket ,,




Ce înseamnă  cuvîntul " locomotivă" ?


Locomotivă (lat.: loco motivus = mobil) este un vehicul motor de cale ferată cu sursă de energie proprie sau străină, pentru producerea forței de tracțiune necesară la remorcare, fără ca vehiculul să transporte sarcini utile.^[1] Drept sursă de energie proprie se folosește arderea combustibililor. Locomotivele pot fi cu ardere externă, de exemplu a cărbunilor, folosind ca agent termic aburul în mașini cu abur, sau cu ardere internă, de exemplu a combustibililor lichizi, în motoare diesel. Drept sursă de energie externă se folosește curentul electric, preluat dintr-o rețea de alimentare.

Avantajele și dezavantajele Internetului

Odată cu apariția acestui mediu online , numit Internet , s-au produs unele schimbări majore în viața omului. Acest serviciu permite comunicarea cu oameni aflați în orice colț al pămîntului, putem să ne documentăm cu orice tip de informație în doar cîteva secunde, chiar dacă avem nevoie de o adresă etc. Cel mai popular motor de căutare de web este Google . Internetul ne ajută să putem vedea o persoană la mii de kilometri distanță . Adolescenții fac parte din categoria celor afectați de această lume virtuală ,deoarece ajung , prin aceasta , să înlocuiască lumea reală. Aflîndu-se mai tot timpul în fața calculatorului , viața lor devine una virtuală. Singura entitate cu care intră în contact fanteziile imaginației altor internauți care iși ascund indentitatea în spatele unor ID-uri . A luat amploare și pornografia , iar odată cu acest fenomen scade și vîrsta utilizatorilor site-urilor cu conținut adult , deoarece securitatea pentru a intra pe un site de adulți este minimă , pe unele chiar lipsește total . Internetul are și avantaje și dezavantaje , totuși este un plus pentru noi deoarece ne oferă posibilități majore.